Noapte de Octombrie | de Marin Sorescu | lectură Daniel Rocca

Показать описание

► Poezia "Noapte de Octombrie" de Marin Sorescu, recitată de Daniel Rocca.
Sound-design de Daniel Rocca, Sorin Erhan și Dani Radu.
► Drepturile de autor ale versurilor nu ne aparțin. Demers cu scop educativ, născut din dragoste pentru opera lui Marin Sorescu și spiritul dânsului atemporal.
____________+
► Fotografie de Fana Cătinaș, extrasă din colecția "Gânduri Înrămate".
___________________________
► Versuri:
Azi noapte, pe la două, visasem că-nviasem,
Prin nu ştiu ce minune, nu pot să-i explic felul,
Dar ştiu că mă trezisem, de-odat, şi mă sculasem,
Coşciug, cavou, morminte, în urmă le lăsasem
Şi mă-ntorceam acasă, pe gânduri, de la Belu.

Era o noapte albă cum n-am mai pomenit.
Părea în noaptea-aceea un liliac în floare
Văzduhul 'nalt, cu ramuri întinse-n infinit,
Ce scuturau petale de stele sclipitoare...
Şi eu priveam în juru-mi cu ochii mari, uimit.
Era o noapte albă cum n-am mai pomenit.
Vedeam cum peste teii din margine de drum
Parfumul lor pluteşte, albastru ca un fum.
Cânta privighetoarea, pluteau în aer şoapte...

Fugisem de la Belu – şi-ncetul cu încetul,
Mă copleşea viaţa, redeveneam poetul
Ce, ca Musset, pe vremuri a fost vrăjit de noapte.
Cânta privighetoarea, zburau în aer şoapte.
Şi eu grăbeam spre casă, mânat ca de-un resort.
Când mă trezesc de-odată c-un popă lângă mine...
Stă-n ioc şi mă priveşte... şi-ncepe să se-nchine...
– Ce căutaţi, părinte? V-am mirosit a mort?
Îi zic, – iar el se uită c-o mină milostivă:
Parcă-mi cerea iertare, parcă-mi cerea colivă.
Ci, dându-l la o parte, eu mi-am văzut de drum.
Se deştepta oraşul la viaţă şi acum
Se răsfrângeau în geamuri şi în vitrine zorii
Şi se-nmulţeau întruna pe stradă trecătorii.
Dar iată-mă acasă. Sfios bătui la uşă.
Ce bine-o să le pară la toţi când m-or zări!
Dar uşa se deschide şi-apare o mătuşă.
– Ştiţi... eu sunt Macedonski şi locuiesc aci...
Pardon! E o greşeală! Poate pe vis-à-vis...
– E imposibil, doamnă...
– Vreţi alte explicaţii?
– Aici am stat o viaţă...
– Duceţi-vă la „Spaţii“.
– E imposibil, babo! Am cărţi şi manuscrise
Lăsate-aici... şi vise... noian, noian de vise
Şi de-amintiri de care acum mă prinde dorul...
Dac-aş atinge numai covorul cu piciorul
S-ar deştepta odaia vrăjită, ca în basme,
S-ar umple dintr-odată cu chipuri şi fantasme...
Dar între timp bătrâna se retrăsese-un pas –
Şi uşa se închide izbindu-mă în nas!

Bătui la altă uşă... Dup' o tăcere scurtă
Veni ca să-mi deschidă un parucic cu burtă.
Mă-nchin cu politeţe şi îl salut: Bonjur!
Mă cheamă Macedonski...
– Fă stânga împrejur!
Răcneşte el cu ciudă – Că mi-ai trezit nevasta...
Ce baţi la ora asta?! Ce disciplină-i asta?!

Şi am ieşit în stradă, ca dintr-un alt tărâm...
Eu am văzut odată cum sta pe caldarâm
Un biet beţiv, săracul... Plângea ca o mireasă...
– De ce nu mergi acasă, prietene? Îi zic.
Nevasta nu te lasă, sau soarta nu te lasă?
– Acasă? Unde-acasă? Că am băut un pic...
Şi am uitat şi strada... şi numărul la casă!
Aşa şi eu acuma stăteam trăznit, năuc
Mă cuprinsese spaima... Şi unde să mă duc!
Gândiţi şi dumneavoastră: Să laşi eternitatea,
Să te întorci din moartea cea grea şi fără glas
Şi când ajungi acasă şi vezi posteritatea
Că nu te mai cunoaşte şi-ţi dă cu uşa-n nas!
Am luat-o la întâmplare pe-un bulevard mai mare
Ca un emir ce merge pierdut într-o pustie.
Zăresc într-o vitrină cărţi multe şi ziare –
Şi peste două clipe eram în librărie.
– Să-mi daţi, spun vânzătoarei, un tom de Macedonski,
Ce-aveţi de Macedonski mai nou?
– Acum, acum...
Eram aşa de dornic să mă citesc postum!
Nu l-am citit de-un secol, de-aceea şi insist.
– Dar cine-i Macedonski?
– Poet.
– E progresist?
– E simbolist, la dânsul sunt lipsuri evidente...
S-a aplecat în faţa culturii decadente...
A scris mai multe piese, a scris „Thallasa“ şi...
– Hai spune mai departe!
– A scris şi poezii.

Ca un nebun atuncea am izbucnit în râs.
Un râs ciudat, demonic, un râs ca-n alte sfere,
Şi geamurile toate vibrau precum un clopot.
Se adunase lumea şi eu râdeam în hohot.
Râdeam de mine însumi, de viaţa-mi scursă-n van,
Râdeam că am scris versuri, că nu am fost băcan,
Sau negustor, sau popă, sau mare amiral...
Râdeam de mine însumi, râdeam, în general,
De toţi acei lunatici, flămânzi şi trenţuroşi
Ce cumpără hârtie şi mor tuberculoşi,
Crezând că după moarte posteritatea dreaptă
O să-i cinstească veacuri de-a rândul pentru faptă.
Râdeam precum beţivul care-a sorbit un deka,
Ca un arab ce află că nu există Meka.
Şi am ieşit afară mai vesel ca oricând...
Şi am ieşit afară şi dibuind poteca
Mă îndreptam spre Belu în hohote râzând...
Şi-astfel azi dimineaţă m-am deşteptat plângând
__________________
Marin #Sorescu