🇷🇴 Scrisoare din România (Mirel Ilieșiu, 1973).

🇷🇴 Scrisoare din România (Mirel Ilieșiu, 1973).
Filmul completează peisajul imaginarului mobilizat de către Oficiul Naţional de Turism (ONT) la începutul anilor 1970, cu scopul reconectării comunităților de români diasporici la România. În cazul de față, este vorba despre evreii emigrați în contextul celui de-al Doilea Război Mondial sau vânduți de statul român statului Israel începând cu anii '50 și stabiliți în Israel și SUA — un grup țintă alcătuit din seniori, probabil pensionari, posibil prosperi, dornici să revadă locurile tinereții și dispuși să uite, temporar, de traumele asociate acestora. Filmul e gândit ca să stimuleze ceea ce studiile de turism numesc homesick tourism — anume, turismul motivat de dorul de spaţiul de origine și orientat
către refacerea unor trasee anterioare cu încărcătură emoţională pentru individ, grup, comunitate. Nu întâmplător, Scrisoarea... începe cu menţiunea Teatrului Barașeum, unul
dintre spațiile iconice ale Bucureștiului evreiesc, înfiinţat într-o perioadă cruntă din istoria comunității (1941-1945) — nu ca o expresie a deschiderii statului român, ci ca o consecinţă a politicii sale de segregare rasială, care interzicea actorilor evrei să activeze în teatrele românești începând cu anul 1940. De această țesătură memorială a filmului ține și organizarea lui în jurul cupletului familiei Meier, celebru la Barașeum, precum și rolul central oferit actorului N. Stroe (Meier) — unul dintre numele asociate cu același
teatru de revistă — alături de actrița Rolanda Camin și de mai tinerii Beatrice Abramovici și Rudi Rosenfeld. Prezenţa actorilor capabili să activeze memoria autobiografică a potențialilor turiști e susținută de spaţiile trecute în revistă în film: cu excepţia bifării obligatorii a unor „realizări” recente (vezi hotelurile luxoase sau cartierele Balta Albă și Drumul Taberei, ca dovezi ale traseului ascendent al României socialiste), filmul insistă asupra spaţiilor familiare cu rezonanţă în topografia subiectivă a publicului-țintă. După București, urmează o serie de localităţi, în special din Moldova, asociate cu istoria comunităţii evreiești din România. O atenţie specială e acordată stațiunilor balneare — un
semn de adecvare a ofertei la vârsta celor vizați. Documentele studioului nu conțin detalii cu privire la recepţia filmului în interiorul comunităților vizate, însă putem presupune că prezenţa actorilor menționați, la care se adaugă implicarea în film a trei personalități artistice de etnie evreiască — Mirel Ilieșiu (regizor), Doru Segal! (operator), Octavian Sava (autorul comentariului) — face ca filmul să fie primit pozitiv, in ciuda abordării lejere, în marginea caricaturii, a personajelor centrale, ca versiuni benigne ale fostului „element alogen”, devenit acum — conform comentariului — o populație evreiască unită în muncă, necazuri, aspirații și realizări cu întreg poporul român.
Text introductiv : Adina Brădeanu

[madhuridixit]

Minunat! Imagini-document! Vremuri, locuri si oameni care-ti marcheaza existenta si raman in memoria afectiva, nu poti sa nu ai nostalgii atata vreme cat in prezent nu mai regasesti nimic din ceea ce a fost frumos!.... Nu, nu e vb de nostalgia tineretii (cum incearca unii sa justifice nostalgiile), daca tineretea ar fi fost traita intr-o atmosfera trista nu te-ai intoarce cu drag catre ea...e vb de nostalgia dupa normalitate si frumos! Astazi 'normalitate' si 'frumos' isi gasesc definitia doar in DEX, viata nu le mai reflecta....